„Dificultatea noastră este că cei mai mulți dintre noi refuză să accepte că avem nevoie de foarte puțin pentru ca să ne continuăm drumul. Suntem obișnuiți să acceptăm învățăminte, instrucțiuni, călăuze, mentori. Iar când ni se spune că nu avem nevoie de nimeni, nu credem. Devenim neliniștiți, apoi neîncrezători și, în final, nervoși și dezamăgiți. Ajutorul de care avem nevoie constă nu în metode, ci în accentuare. Dacă cineva ne face conștienți că e nevoie să ne restrângem importanța de sine, aceea persoană ne oferă un real ajutor.
Înțelepții spun că ar trebui să nu avem nevoie de nimeni care să ne convingă că lumea este infinit mai complexă decât în cele mai îndrăznețe închipuiri ale noastre. Atunci de ce suntem dependenți? De ce tânjim să avem pe cineva care să ne călăuzească dacă ne putem descurca și singuri? E un mare semn de întrebare, nu-i așa?”
Mai sus este un citat, menit să ne pună în stare de observare.
Gândește-te de câte ori ți-ai schimbat percepția în viață, ce s-a întâmplat defapt? Poate nici nu ai făcut-o de multe ori, poate nici nu îți amintești să o fi făcut vreodată, pentru că atunci erai în stare de conștiință elevată ceea ce memorează lucrurile complet diferit de conștiința de zi cu zi. Dar ai făcut-o, la îndrumarea unei puteri interioare, dincolo de ceea ce poți înțelege momentan.
În toate ocaziile când nu poți să faci nimic, (spunând că nu simți) sau nu ști să faci nimic, sau te lupți pentru că nu vrei să faci nimic, defapt tot ce faci este să cimentezi același punct de vedere asupra lumii tale. Alegi cu îndârjire să întărești tot ceea ce crezi, presupui sau îți dorești, fără să lași loc posibilităților necunoscutului. Iar dacă nu ai șansa să te simți furios, te lași să cazi în depresie ca o obișnuiță relaxată, devastatoare pentru corp și spirit, dar arhi-cunoscută ție însuți.
Și totuși…
Uneori se întâmplă ceva uimitor (din punctul de vedere al omului obișnuit). Te afli într-o situație care îți cere un lucru sau o stare anume, și deși acum un moment în urmă ai luptat pentru ceva opus – poate sigur o prostie – fără să-ți dai seama, ai întors situația cu susul în jos, poate chiar ai început să râzi despre tot sau de tine, jonglând cu percepția fixă și greu de mișcat asupra lumii tale.
Ți se pare atât de ușor. Senin. Fără cuvinte. Dar hilar. Parcă ar fi curs de la sine. Și îți spui: „- Wow! Cum am făcut aceasta?!”, însă nu pentru mult timp, cugetarea pierzându-se, pentru ca atenția să se reîntoarcă la fixarea ei obișnuită.
Ce a fost aceasta? O scăpare a modelelor de comportament? O neatenție a manevrelor entităților? O eroare în Matrix?
Sau poate ceva ce există în noi, un mecanism de decuplare, o putere interioară ce nu are nevoie de nimeni pentru a se exterioriza. De nimeni! Nici măcar de Eu!
Fiți atenți la ce anume nu vreți să vă schimbați punctul de vedere, la ce anume o faceți ușor – la crezarea altor voci, și la ce anume vă luptați să nu priviți deloc.
Spor la atenție!
Namaste 