Într-o zi va fi mai bine.
Aşa ar spune cineva care ar încerca să ne consoleze, să ne susțină, să ne arate compasiune. Cred că fiecare dintre noi am fost în faza aceea de a ni se servi un gând de consolare. Am trecut printr-o greutate, am suferit o pierdere sau un insucces, ori poate nu am ajuns la timp, sau nu a mai contat nici un efort de-al nostru. Nu am putut să vedem situația altfel şi eram îndreptățiți. Nu ne învinuiește nimeni.
Şi timpul a trecut. Clipa aceea de nereuşită a început să îşi piardă din importanță. Ne ajută oare această uitare? Ce câştigăm dacă nu uităm?
– „Îți aminteşte să nu mai greşeşti”. Sau în alte cuvinte să nu mai suferi. Dar ne ajută chiar şi dacă acelaşi scenariu nu se va mai întâmpla niciodată la fel? Chiar merită să ne ancorăm într-un scenariu înghețat în timp? Aşa mult preț punem pe trecut, de parcă el ne reprezintă toată ființa noastră. Amintirile plăcute să fie rememorate, iar cele neplăcute lăsate uitării, dar nici o amintire să nu conteze mai mult decât este. Atât o amintire. Ce este o poză? Mai mult decât o imagine? Poate să însemne totul pentru tine, poate să fie o dorință sau o nostalgie, depinde de cât de mult i-ai ataşat. Să spui că nu înseamnă mai mult decât poți vedea, nu denotă insensibilitate. A trăi aceea clipă cu sentimentele care au acompaniat-o atunci este tot ce contează. A privi în trecut la un anumit moment nu face să schimbe nimic din acel moment şi nici din viitor. Cum trăieşti şi simți în prezent este tot ce contează, doar că este dificil să păstrăm atenția aceasta şi să nu mai fugim din prezent. Oh, dar îndoiala se strecoară aşa uşor printre gânduri! 
Ştiu şi eu prea bine cum este: în momentul de îndoială este o luptă de tenis dintre mine şi Mine, o pasă de la Eul Superior la Egou şi invers. Acum mă las într-u totul voii divine, în următoarea clipă mă tem că ceva nu merge bine; un moment sunt Sus, altul sunt doborât; o clipă sunt de nevătămat, iar în următoarea „Ştiu!” de ce nu vor merge lucrurile… când defapt Nu Ştiu Nimic!!!
Ah… îmi vine să-mi trag una când mă observ cum jonglez între a mă judeca şi a rămâne ferm aşteptării. Câteodată sunt aşa de bine echilibrat încât pot observa cum se ‘agită’ Egoul fără să mă afecteze. Este aşa o senzație de putere şi de linişte în acelaşi timp fără nevoie de control, de parcă aş urmări un copil mic expansiv ce îmi povesteşte întreaga lui zi de şcoală: ceva trecător şi relativ banal, dar trăit la intensitate maximă de către el.
Oare aşa facem noi în majoritatea timpului? Dramatizăm ceea ce ni se întâmplă doar fiindcă nu am putut să cuprindem/încadrăm în ce am vrut noi? Când stăm şi ne gândim, când ne liniştim, parcă lucrurile nu mai sunt aşa grave, aşa de neconceput, de nedrept, parcă nu mai este aşa mare grabă, parcă se poate încetini.
Parcă devin aşa mici toate lucrurile care deranjează.
– „Hai că o să fie bine!”, spunem la ceilalții. Şi nu doar o credem sau o spunem să îi consolăm, chiar o ştim, o simțim. Întrebarea se pune: de ce nu putem întoarce această siguranță şi spre Noi Înşine? De ce nu ne putem consola şi pe Noi Înşine? De ce nu dăm dovadă de lejeritate şi în problemele noastre? De ce în cazul nostru este de neiertat, iar în cazul celuilalt se poate încerca din nou? De ce noi cu noi nu vorbim precum am putea trece peste orice, dar pe celălalt mai că îl ridicăm noi singuri în spate? De ce nu ne mai dăm nouă înşine o a doua şansă? O a 3-a? O a 10-a şansă? Contează a câta? Contează de câte ori greşim?
Cât de repede ar trebui să ne iertăm pe noi înşine şi să nu ne mai biciuim singuri că am greşit, că nu putem, că nu e vremea, etc.?
Cât de repede ar trebui să ne ridicăm de jos dacă am picat?
Merităm mai mult.