De ce uităm de noi înşine?
De ce nu ne acordăm nouă înşine atenție? Timp, răsfăț, iubire? De ce ne este mai uşor să ne concentrăm pe celălalt?
Poate am uitat. Poate nu am știut niciodată. Poate nu ne-a învățat nimeni.
Se spune că oamenii sunt cele mai inteligente ființe de pe planetă. Pe mulți îi elucidează acest fapt, dar noi putem învăța orice. Oricât ar părea de greu, de abstract, de neconceput sau oricât de multă teamă ar inspira.
Și atunci. Poate nu ai știut că cea mai importantă persoană din viața ta eşti chiar tu. E în regulă. Suntem cu tine. Cum să conștientizezi acest lucru?
Imaginează-ți că cea mai apropiată persoană de tine este partenerul/partenera ta. Orientezi spre partener toată atenția, ascultarea, mângâierea, toată iubirea pe care o poți tu exterioriza. Energia aceasta pe care o emani, determină pe celălalt să evoce la rândul său o anumită cantitate de energie de aceeași natură, mai mult sau mai puțină. Fizic vorbind, cu cât este mai mare distanța sau cu cât receptorul este mai disfuncțional, cu atât se pierde mai multă energie dintre cei doi. Iar ca orice transmițător și noi oamenii avem o limită în cât de mult putem dărui în afara noastră.
Spiritual vorbind nu avem limite în a Dărui. Dar în același timp, nu avem limite în a Primi. Dacă una din aceste două căi sunt deficitare, atunci amândouă suferă.
Revenind la exemplu anterior, de a dărui „totul” unei alte persoane decât ție însuți, devine necesară întrebarea: cum poți dărui ceea ce nu poți primii?
De ceva vreme în urmă, mă tot întrebam de ce nu simt și eu de la nimeni recunoștința aceea profundă nemascată și autentică pe care noi o putem exprima. Cu toate că de nenumarate ori am fost prezent, am susținut, am ajutat, am ferit sau domolit un conflict ori am preluat o greutate asupra mea, tot nu am simțit de la cealaltă persoană cu adevărat recunoștința care să mă miște. Până de curând…
Dar nu de la alții… întâi a plecat de la mine…
Eu nu puteam să simt recunoștința din exterior fiindcă EU nu mi-am dat voie să simt recunoștința Mea din interior către cineva.
Eu nu puteam să simt, deoarece nu am fost niciodată recunoscător altcuiva atât de mult, pentru lucruri aşa mici și care să nu mă considere dator, încât să mă îndrepte spre Mine cu adevărat.
Și atunci am plâns, căci plânsul e ploaia care spală praful de pe partea inimii închisă către noi. Și am plâns odată. Și am plâns de două ori. Și de fiecare dată când plângeam mai mult mă bucuram și cu mai mult curaj ridicam ochii să mă privesc.
Căci poate la un moment dat a devenit de nesuportat sau de ignorat aceea imagine din oglindă, dar e persoana care ți-a fost cel mai aproape în tot acest timp până în clipa în care citești aceste vorbe. Nici un moment nu s-a clătinat să se despartă de tine. Tu în schimb ai ales de multe ori să fugi de ea, să o lași singură, să o ignori, să pui pe altcineva pe primul loc. Și ai rănit-o.
Poate de multe ori a îndurat toate acestea. Dar când nu a mai putut a cedat. Și atunci mai aspru ai certat-o în loc să îi oferi mângâiere, o vorbă bună. Să stai acolo cu ea…
E tot ce vrea…
Rescrie-ți adevărul.
Eiron.
